Un an de bucurie

 Acum un an ma imbarcam intr-un tren foarte de dimineata ca sa ajung la capitala. De ce? De nebuna, evident! M-a cautat o doamna pe FB sa imi spuna ca ea si inca o doamna organizeaza o petrecere surpriza pentru o alta doamna draga noua. Petrecerea a fost de pomina. Adica de oameni care s-au adunat ca le era drag de un alt om si s-au pomenit ca brusc le e drag si unii de altii.

  Asa am cunoscut-o pe Mo. Zisa Forfe. Azi e un an de cand am pus ochii pe ea prima data. Ce ti-e si cu instinctul. Mi-a scris prima data, tot pe FB, sa ma cheme la petrecere. Si cand mi-a scris trei randuri i-am zis lui Marius...uite domnule un om care stie sa scrie altui om ceva asa cum trebuie. Da, eu am boala cuvintelor. Si boala limbii romane. 

  Dupa cateva mesaje schimbate, s-a facut 10 martie 2012. Cand m-am prezentat la ora 10 fara ceva la cafeneaua cu pricina. Si cand am inceput sa interactionam. Intai am zis ca e clar nebuna. Nu ca eu n-as fi, da' cucuoana respectiva umfla baloane cu frica mortii. Si ne tot explica usor isteric ca ei ii e FRICA de baloane. Zic hait, unde doamne-apara-si-fereste oi fi nimerit?

  Nu, era doar ea. Blonda si diafana care ura baloanele. Apoi le-a umflat si a constatat ca nu-s moartea. Eu am ras, ea a ras, lumea a ras. M-am dus, stinghera, si m-am asezat pe un scaun. Mna, eu cea-provinciala...intre bloageritzele de mare succes. Zic sa stau cuminte acilea intr-un colt sa nu ma bag de seama. 

  Vine repede si se aseaza langa mine. Si incepe sa trancane. Initial am zis sa o evit. Ca poate are vreo boala. S-o lua? Am mai stat oleaca si am constatat ca suna ca mine. E ca toba...unde ii dai, iti da inapoi idem. Mna...o fi toba mea? 

  Dupa aia a venit un an. Anul asta. In care am ras, am plans si am vorbit impreuna cat intr-o viata. In care ne-am preocupat una de alta. Eu de ea...ea de mine. Eu plangeam pentru ea, ea radea cu mine, eu ma bucuram cu ea, ea lacrima pentru Mara mea...eu o luam in brate, ea ma pupa...

  Greu tare sa exprimi o relatie de un an cu un om care acum un an iti era perfect strain. Dar pe care intre timp ai decis ca vrei sa il iei acasa la tine, sa il pui intr-un borcanel, sa inchizi capacut...si sa te duci sa il deschizi din timp in timp...sa il mirosi si sa zici "vaidemine ce bine"....ce bine ca esti aici. 

  Cred ca rar in viata mea am avut asa incredere intr-un om cum am in ea. Incredere ca o sa fim bine, ca o sa ne fim bune una alteia si ca primul instict nu ne-a inselat. Mereu, mereu, sa avem in cap primul instinct despre un om. E de obicei corect.

  Asa ca ieri ne-am suit in tren, eu si Mara, si am fost sa ne sarbatorim anul de bucurie. Care a a fost sarbatorit la fel de misto cum a si trecut. Cam asa. Am luat si Printesa care nu mai tine ea minte exact ce s-a intamplat acu' un an deoarece avea neuronul foarte gravid, noroc ca a scris pe blogu-i intru amintirea vesnica :). Si am ras. Si am mancat bun bun la Alioli care nu se dezice niciodata.

  Cand ne-am suit in tren, Mara a suspinat "mami, ce zi frumoasa a fost astaaaaa, trebuia sa ii facem ceva". Zic ce sa ii facem? Pai sa nu o uitam, mami...N-o uitam, mami, ca o avem in cap si in suflet. Asa da inceput de primavara!