joi, 18 februarie 2016

Cum am vizitat gara din Winchester si alte aventuri

  Daca mi-ar fi zis cineva dimineata ca o sa ma duc azi la Winchester as fi zis ca-i plecat prin patrunjel. Si cu toate astea am avut cea mai ciudata zi posibila, plina de coincidente stranii si presarata cu noroc si oameni fabulosi. Si da, una pe care ne-o vom aminti in mod sigur toata viata, si eu si Mara. 

  A inceput in mod dubios cu sosirea unui plic prin posta azi dimineata. Banca mi-a trimis un alt card de debit. Nu stiu de ce, probabil au stiut ca imi va trebui azi unul, altfel nu-mi explic. Cardul vechi era bun, nu patise nimic, nu urma sa expire decat peste niste ani. Mi-au mai trimis unul, cu alt numar. Mister. Trecand dincolo de mister am uitat sa-l pun in portofel, a ramas aruncat pe noptiera. 

  Pentru ca azi era soare si frumos si suntem inca in vacanta, am zis sa merg cu Mara pana la mare, de data asta cu trenul. Ca tot ne-am invatat dupa excursia la Londra si pentru ca am constatat ca face mult mai putin ca autobuzul. Doh! Zis si facut, am mancat bine spre pranz si apoi ne-am pornit. Marius catre serviciu, noi doua catre tren. Am luat ca de obicei rucsacul care-mi serveste pe post de "poseta". In el imi tin portofelul (care are in el actele si cardurile si doar cateva lire cash. Mai am una-alta necesare, pun de obicei cheile de la casa, azi le-am aruncat in buzunarul de la geaca. Si aparatul foto ala jmecher care a fost cea mai scumpa achizitie a noastra. Masina nu se pune. 

  Am plecat spre Turn, ne-am invartit pe acolo si apoi ne-am oprit pe terasa sus sa mancam ceva. Pentru prima data de cand am venit in Anglia, am mers la restaurant amandoua, asa cum faceam noi mereu la Ploiesti. Mara isi dorea de atata timp si am tot amanat-o. Ca e scump si oricum nu cine stie ce... Azi insa pentru ca era soare si terasele s-au deschis deja, ne-am oprit la restaurantul cu taitei japonezi, restaurant unde merita sa le dai toti banii si numai pentru privelistea fantastica. E sus, langa apa si port. Zis si facut. Am mancat cea mai buna supa miso, am ras, am plecat inapoi. 

bere japoneza cu view

uite, mami, pot cu betzele astea!

  Ne-am urcat in tren si am sporovait despre cat de frumoasa a fost dupa amiaza noastra in doua si ce o sa se bucure tati de restul de supa pe care-l luasem la pachet. Si cum tot trancaneam noi asa am ajuns la statia noastra insa a trebuit sa ne precipitam catre un vagon mai aproape de primul pentru ca aici daca platforma de peron e prea scurta astia nu te lasa sa te arunci din tren asa de la 2 metri pe terasament. Deci tre' sa mergi in vagoanele din fata ca sa te poti da jos la anumite statii. Si ne-am dus repejor, aoleu tine si trontineta, tine si punga cu mancare, hai si cu copilu'... am ajuns pe peron. Usile s-au inchis, trenul s-a pus in miscare. In secunda aia am realizat ca rucsacul nu era in spatele meu. Era in tren. 

  Am incremenit uitandu-ma la trenul care fugea repede catre Londra, destinatia lui finala. Am zis "Mara, rucsacul... e in tren". Mama, s-a pus asta pe un racnit de parca ramasese ea in tren. Aoleuuuuu, valeleeeeuuuu. Mda, enumeram in gand ce-aveam in el, in portofel si-n viata in general. Acel "fuck" moment in care te ia cu racori gandindu-te cum o sa faci sa obtii acte ca sa poti iesi din tara sa te duci la desteptii aia care te-au incaltat cu buletinu' vietii. Dupa care mi-am adus aminte de aparat. APARATUL! De abia atunci mi s-a pus un nod in gat. Zic hai la nenea de la cutiuta sa vedem ce zice. M-am dus la nenea. Un nene foarte dragut, eu foarte balbaita si incercand totusi sa nu incep sa bocesc, nu de alta da' fi-mea abia astepta motiv de dat apa la soareci. 

   Domle, am o problema, m-am dat jos acu' din trenu asta si am uitat rucsacul in el. Aha, ok, pai sa vedem, sa aflam DACA il gasesc si sa va zic unde e, probabil o sa fie la Eastleigh. Dati-mi numele si un numar de telefon. Zic numele vi-l dau da' telefonu' e in tren iar numarul sotului nu-l stiu pe derost. Pai atunci veniti peste o ora sa va zic ce am aflat. Ok. Urcam in casa (norocu' dracu' ca stam fix langa gara) si incep sa ma gandesc. N-am numarul lui Marius, nu mai am nici un numar, mai am un telefon cu o cartela in el da' nu stiu numarul. Am uitat complet ca Mara are pe mana doua telefoane dintre care unul chiar merge. Cu agenda in ele :))))) 

  Am intrat pe site-ul bancii si in 20 de secunde am anulat cardul pe care il aveam in portofel. Bun, deci banii din cont i-am salvat. Stateam si numaram minutele sa treaca ora aia cand am zarit pe noptiera cardul cel nou. Zic taci ca o sa am si bani de paine. Oare o merge? Deja faptul ca aveam cheile in buzunar fusese cea mai importanta chestie. Marius se intoarce de la munca la 3 noaptea iar prietenele romance din preajma sunt plecate la ski in Austria. Deci stateam fix pe strada pana noaptea. 

  Dupa vreo 40 de minute am coborat la gara si m-am dus tremurand catre cutiuta de sticla a lu' nenea. Omul avea hartia in fata, mi-a zis imediat "l-au gasit, este la Winchester, mergeti acolo la platforma 2 si intrebati de el". Era sa-l pup da' avea un geam pe moaca! Pffffoaiiii. 6 statii a mers rucsacul meu, vreo 50 de kilometri. Ma si gandeam ca o sa trebuiasca sa-l trezesc maine pe Marius aiurea sa mergem pana acolo cand am ajuns sus si i-am zis Marei care imediat a zis "hai la Winchester, mami! hai cu trenu'!" :))) M-am uitat asa la ea si zic ia pai hai. Ne-am dus la nenea la gara si razand i-am zis ca noi o sa vizitam azi Winchester, sa ne dea si noua bilete. L-a bufnit rasul si ne-a dat la primul tren care era cu schimbare la o statie intermediara. 

   Ne-am urcat in tren, ne-am dat jos la statia intermediara ca sa constatam ca avem doar vreo 3 minute sa fugim peste pasarela la linia aluilalt tren. Era un tren acolo da' nu stiam daca chiar ala e, intreb, dau navala in el si ne linistim. Ajungem la Winchester in vreo 40 de minute cu totul, ma duc la nenea din cutiuta, zic cine sunt, da-mi bre, rucsacu'. Pai du-te acolo, a doua usa pe dreapta, "a guy named Eddy". M-am dus la nea Eddy si de pe geam am vazut in interior rucsacul meu. Mara a inceput sa chiuie ca la nunta, englezii se uitau la noi ca la urs, nea Eddy radea, ce sa mai, veselie mare. Acu' hai-napoi! Aveam biletele din doua ture d-astea da' venea un tren direct catre statia noastra, zic hai sa-l luam pe asta da' sa intreb daca am voie intai. Aveam voie, ne-am urcat si-am rasuflat. Mara m-a informat ca TINE EA rucsacul! La sosire am trecut pe la nenea al nostru din cutiuta ca sa ii multumesc inca odata. 

  Am intrat pe usa fix 3 ore mai tarziu dupa constatarea pierderii, cu rucsacul in spate si sufletul linistit. La care fi-mea, urcand scarile: "UIIIII, MAAAAAAA, CE FRUMOS A FOST!" 
  :)))))))))))))))))))))))))))


24 de comentarii :

  1. Hai că m-ai ținut cu sufletul la gură! Şi-apoi,povestit e una dar să trăiești peripețiile astea...ce să mai zic."Mara m-a informat că ține ea rucsacul".Râd singură da'cred că-n locul tău nu m-aş fi mobilizat așa,felicitări, fetelor.

    Carmen

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bai deci a fost ca in filme! Cred ca n-o sa pot sa dorm la noapte de excitatie la cap :))))

      Ștergere
  2. Exista undeva in pagina un buton de Like si nu il vad eu? Ii simt lipsa la articolul asta. Si la altele pe care le-am citit aici, de cateva luni incoace, de cand am descoperit blogul :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :))) Sus in dreapta e pagina de FB. Acolo e cu likeuri :) Multumesc mult, Alunito! Nici azi nu mi-am revenit din soc :))))

      Ștergere
    2. :))))) Am observat! Frumoasa esti, doamna!

      Ștergere
  3. Vaaai, multumesc... Dar e o poza mica, mica, pusa special, la deruta. In plus, in vara se implinesc trei ani de cand am facut-o. Pana si Facebook m-a certat, acum ceva vreme, ca nu mi-am mai schimbat de mult poza de profil. Da' sa nu mai spui la nimeni, ramane intre noi ;-)

    RăspundețiȘtergere
  4. Frumos e si ca traiesti intr-un loc unde e posibil sa gasesti sacul cu tot cu aparat scump :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, evident. Nu umblase nimeni in el. (Te rog cand mai comentezi sa pui o semnatura la final ca sa stiu si eu cu cine vorbesc)

      Ștergere
    2. Ma numesc Marta si urmaresc blogul de ceva vreme fiindca imi place cum scrii.

      Ștergere
    3. Hello, Marta (ce nume mistooo!). Bine ai venit in lumea mea nebuna :)))

      Ștergere
  5. Si io mi-am uitat odata rucsacul cu toate actele in tren. Da' toate, ca eram studenta si veneam de la Bucuresti, unde aplicasem pt viza ca voiam sa merg cu ceva bursa in Italia (atunci era inca nevoie de viza). Deci aveam tot acolo, buletin, certificat de nastere, carnet de student, absolut toate actele care mi-ar fi putut dovedi identitatea.
    Si m-am dat jos din tren fara rucsacelul ala. Tin minte si acum, era un campionat mondial de fotbal si era ceva meci mare, juca Romania cu Columbia sau asa ceva. Eu, cum a plecat trenul din gara, am avut revelatia ca mi l-am uitat. Am fugit repede la ocazie, ca m-am gandit ca am o sansa sa prind trenul cateva statii mai incolo, era o gara mai mare unde statea un pic mai mult. Evvident, nu trecea nicio masina pe sosea, toata populatia Romaniei era la TV, la meci. Pana la urma vine o masina, ma ia, era un sofer disperat sa ajunga acasa ca a inceput meciul, ma duce cu viteza gandului pana in orasul ala cu gara mai mare, trenul taman plecase.... Dar de la informatii au sunat in fiecare gara de pe traseu, pana la urma au gasit rucsacul, fusese dus de cineva la obiecte pierdute la alte cateva gari departare, mi l-au trimis inapoi prin controlor. :D
    M.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pfoaiiiiiiii, ala da noroc, sa il mai gasesti in Romania! :))))

      Ștergere
  6. Copila asta pare sa mănânce orice!�� pe când un articol despre cum ați început diversificarea?☺ o fi ăla secretul?!?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, ea mananca multe chestii si mai ales bucatarii exotice. A inceput diversificarea la PATRU luni. Nu a fost alaptata, a mancat lapte praf. In diversificare am incalcat absolut TOATE "regulile" spuse de asa-zisii medici din Romania. I-am dat sa manance pe rand fiecare aliment. Nu cu mii de pauze si strofocari. I-am dat ciuperci de la 4 luni, i-am dat fasole boabe si alte chestii despre care lumea crede ca-s interzise pentru copii. Odata ce ai dinti si incepi sa mananci...mananci. Si gata. Fara prea multa agitatie.

      Ștergere
    2. Like-ul pentru comentarii unde e, ma rog? :-D

      Ștergere
    3. Nu stiu, nene! Depinde care comentarii :)))))))))))

      Ștergere
    4. Al tau, desigur. Atata inversunare ortorexica vad in jurul meu incat nu pot sa nu apreciez normalitatea, atunci cand o mai intalnesc, rar. Ca sa nu mai zic de mult-promovata alaptare pana la facultate, daca se poate...

      Ștergere
    5. Bai, taci, sa nu te auda secta de alaptatoare. Ca esti ucisa! Te rad in cap in piatza mare, jur! Acum 9 ani cand am nascut si incepuse curentul, am auzit cu d-alea ca "nu exista sa nu poti sa alaptezi" de m-am dus si mi-am facut analize la prolactina. Care analize mi-au confirmat. Manipularea alaptatoare zice ca doar zero virgula nu stiu cati la suta nu "pot" alapta. Numarul e insa mult mai mare, asa cum e mai mare si numarul femeilor care nu pot ramane insarcinate. Dar cine sa ia realitatea in considerare cand manipularea si idiotenia dusa la absurd sunt asa bune? Dar despre alimentatie corecta nu se mai agita nimeni, ii scot din lapte de san si le dau zahar si covrigi... Si daca le zic ca eu nu ii dau zahar Marei decat de 3-4 ori pe an se uita la mine ca la moartea. Oricum o dai nu e bine!

      Ștergere
    6. Vă rog eu scrieți mai pe larg despre diversificare, dacă veți avea timp (și interes). Și da, povestea cu alaptarea da în prostie uneori și produce multă suferință inutila. Poate am sa scriu și eu despre asta...

      Ștergere
    7. Nu pot sa scriu despre diversificarea copilului meu ca iti dai seama ca o sa imi sara haterii in cap. Stii cum apar astea la subiecte de genul asta? Din piatra seaca! Am copil prea batran ca sa mai fac articole despre diversificare. Eventual pot sa scriu despre diversificarea cu mancare japoneza, indiana si ce-o mai urma pe aici pentru Mara :))))

      Ștergere
  7. am citit cu sufletul la gura!! nu imi vine sa cred ca l-ati gasit! super treaba!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ziua aia o sa ramana una dintre cele mai "dubioase" din viata mea. Asa spaima mai rar am trait. Simpla idee ca nu mai am act de identitate si nu mai pot iesi din tara decat dupa mari eforturi e coplesitoare!

      Ștergere